miercuri, 20 august 2008

fără titlu.

trăim într-o societate, aşa că tot timpul îi comparăm pe unii indivizi cu alţii. uneori întâlnim pe cineva care ni se pare că este o fiinţă extraordinară; dar dacă persoana respectivă este o fiinţă absolut normală şi noi o vedem ca şi extraordinară doar prin comparaţie cu restul lumii? o vedem ca extraordinară raportat la un sistem de referinţă care este de fapt el anormal, greşit, distrus?

când a ajuns normalitatea ceva extraordinar?

4 comentarii:

Nona spunea...

Si atunci cand ne indragostim cum e? tot prin comparatie? eu cred ca nu... cred ca mai apar si alti factori in afara de comparatii.

viviana spunea...

Noi oamenii, din obisnuinta comparam... daca e normal sau extraordinar un om...hmmm... raspunsurile pot fi diferite,
in functie se individ, de starea pe care o are...si de puterea de a vede dincolo de subiect...
raspunsurile sunt relative...
Daca vrei, poti sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu vorbesti dar, nu poti sa nu simti!?

ely spunea...

cred ca facem mereu comparatii cu ceilalti si cred ca ne raportam mai intai la noi insine...
mi-am dat seama ca fac mereu lucrul acesta, o persoana care are ceva ce nu am eu mi se pare extraordinara...
astfel normalitatea devine extraordinara pt ca noi o facem asa...

Onutzza spunea...

Vedem persoana extraordinara prin comparatie cu noi insine, si cu asteptarile noastre de la ceilalti, nu cu restul lumii. De fapt cred ca e extraordinara pentru ca nu se raporteaza la sistemul de referinta, ci se incadreaza in parametrii lui. Si tocmai de aici vine surpriza si extraordinarul, ca am gasit ceea ce cautam. Comparativ cu restul lumii, se poate sa nu aiba nimic special. Depinde de fiecare si ce sistem de referinta are.